Am urcat în troleibuzul arhiplin. Servieta plină risca să rămână pe jumătate afară. Foile scrise de mână, cărţile din perioada sovietică (pe care nu le mai citeşte aproape nimeni, cu miros de bibliotecă veche, de file răsfoite doar arareori), creioanele, stăteau pitite în servietă, sperând că totuşi nu le pierd din mers. Uşile troleibuzului se închiseră icnind. O staţie mai apoi, cineva coborâ, cineva se urcă dar spaţiu era deja mai mult, puteau respira şi cărţile mele sovietice. Cineva îmi întinse doi lei pentru a-i transmite taxatoarei şi atunci, preluând banii am scăpat biletul meu jos. Nici nu am reuşit să reacţionez când cea care îmi transmise banii se aplecă să-mi ridice biletul. Am ripostat dar era deja prea târziu. Mă simţeam anapoda. Atunci am văzut
că cea care îmi ridicase biletul ("căci oricum Dvs mi-aţi transmis banii iar eu pentru că v-am incomodat v-am ridicat biletul, aşa că suntem chit"), era o doamnă de vârsta a treia, cu pălărie. Discuţia s-a legat fără să ştiu cum. La un moment dat mi-am dat seama că discutăm despre biserici, depănăm amintiri, ne contrazicem venind cu argumente. Apoi am ajuns la subiecte magistrale precum viaţa de dincolo, "cine ştie cum o fi acolo". Am trecut la poezia franceză şi... ne ştiam de o viaţă. Ea - înţelepţită de ani, eu - uimit că am trecut cinci staţii fără să ştiu când. Lumea din jur ne privea straniu, în special cei care fuseseră martori la felul cum începuse discuţia. Un tânăr şi o doamnă de vârsta a treia conversau într-un troleibuz arhiplin, lângă uşi, de parcă se ştiau de o viaţă. Imi povesti despre un poet francez care scrise despre "miile de ochi care dispar în lumea de dincolo". "Dar, ştiţi, poetul se întreabă în cele din urmă: Dar oare dispar cu adevărat miile de ochi? Şi dacă da, unde se pierd culorile lor, imaginile perindate în ei?! Am plâns câteva zile gândindu-mă la asta". La staţia a cincea, înainte să sară sprintenă din troleibuz reuşi să-mi spună: "Rămâneţi cu bine, tinere!". "O zi cât mai frumoasă vă doresc, Doamnă!". A înclinat capul şi uşile troleibuzului se închiseră în maniera cortinei de teatru.
Imi fusese dor de această doamnă. Chiar dacă nu o ştiu. Îmi era dor de batrâneii înţelepţiţi de timp fără să fi căzut pradă irascibilităţii vremii, frumoşi. O doamnă pe care anii au facut-o de-a dreptul frumoasă, chiar dacă nu ştiu cum arăta în tinereţe. O frumuseţe lăuntrică, înţeleaptă. Am învăţat timp de cinci staţii de la ea atât cât nu am învăţat din multe cărţi. Inclusiv din cele sovietice.
că cea care îmi ridicase biletul ("căci oricum Dvs mi-aţi transmis banii iar eu pentru că v-am incomodat v-am ridicat biletul, aşa că suntem chit"), era o doamnă de vârsta a treia, cu pălărie. Discuţia s-a legat fără să ştiu cum. La un moment dat mi-am dat seama că discutăm despre biserici, depănăm amintiri, ne contrazicem venind cu argumente. Apoi am ajuns la subiecte magistrale precum viaţa de dincolo, "cine ştie cum o fi acolo". Am trecut la poezia franceză şi... ne ştiam de o viaţă. Ea - înţelepţită de ani, eu - uimit că am trecut cinci staţii fără să ştiu când. Lumea din jur ne privea straniu, în special cei care fuseseră martori la felul cum începuse discuţia. Un tânăr şi o doamnă de vârsta a treia conversau într-un troleibuz arhiplin, lângă uşi, de parcă se ştiau de o viaţă. Imi povesti despre un poet francez care scrise despre "miile de ochi care dispar în lumea de dincolo". "Dar, ştiţi, poetul se întreabă în cele din urmă: Dar oare dispar cu adevărat miile de ochi? Şi dacă da, unde se pierd culorile lor, imaginile perindate în ei?! Am plâns câteva zile gândindu-mă la asta". La staţia a cincea, înainte să sară sprintenă din troleibuz reuşi să-mi spună: "Rămâneţi cu bine, tinere!". "O zi cât mai frumoasă vă doresc, Doamnă!". A înclinat capul şi uşile troleibuzului se închiseră în maniera cortinei de teatru.
Imi fusese dor de această doamnă. Chiar dacă nu o ştiu. Îmi era dor de batrâneii înţelepţiţi de timp fără să fi căzut pradă irascibilităţii vremii, frumoşi. O doamnă pe care anii au facut-o de-a dreptul frumoasă, chiar dacă nu ştiu cum arăta în tinereţe. O frumuseţe lăuntrică, înţeleaptă. Am învăţat timp de cinci staţii de la ea atât cât nu am învăţat din multe cărţi. Inclusiv din cele sovietice.
Eu cred. Eu mai cred că avem o şansă cât timp mai avem astfel de bătrânei. (Scriu "batrânei" şi parcă.... nu ar fi despre doamna din troleibuz...). Un proverb românesc spune: Cine nu are bătrâni să şi-i cumpere. Noi îi avem. Îi mai avem. Încă.
De asta sunt un optimist cronic.
De asta sunt un optimist cronic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu