Tata îşi dorea să cânte. Din adâncul sufletului. Să cânte aşa de parcă toate doinele şi baladele purtate de bunicul Vasile sub cojoc, i-ar fi dat ghes vrând să răbufnească în valuri de sunete. Şi pe cât îşi dorea mai abitir să cânte cu atît nu cânta. Se închidea în sine şi îşi zăvora acolo, în tainiţele sufletului, toate basmele cântate. În tinereţe îşi permitea să cânte la sărbători. Apoi iarăşi se închidea în sine. Şi asculta cum cântă alţii. Doar arareori, când depăna amintiri din copilăria petrecută alături de bunicul Vasile, printre oile păscând şi fluierul şi tilinca din chimir, mai dădea drumul câte unui refren prelung căruia eu nu-i prindeam sensul. Era un refren doinit, cu sunete aduse parcă din greu la suprafaţă, sunete pe jumătate înăbuşite. Şi apoi tăcea iarăşi. Peste ani m-a frământat mereu întrebarea, de ce şi-o fi interzis tata să cânte deşi îşi dorea asta. Nu găseam răspunsul. Îl căutam şi nu-l găseam. L-am şi întrebat pe tata. Mi-a răspuns după o pauză cu ochii în pământ:
"Cântecul se cîntă când le-ai terminat pe toate de făcut". Şi nu l-am înţeles. Iubea pământul cum ţi-ai iubi mama. Îi plăcea să vadă brazda neagră, sănătoasă şi încercând parcă să-i ghicească fertilitatea sau cântecele ascunse în adâncuri. Iubea arşiţa de vară căci atunci se pârguia spicul. Asculta câmpul precum ai asculta o melodie veche.
Apoi când n-a mai putut ţine în el atâta cântare... s-a dus. S-a dus să-şi verse tot cântul adunat de o viaţă în faţa lui Dumnezeu. Dar s-a dus tot în tăcere. Nu a vrut să risipească nici o notă, nici un sunet din ce purta cu el.
După ce s-a dus l-am redescoperit pe maestrul Grigore Leşe. L-am redescoperit ca povestitor şi îndrumător. Şi atunci am înţeles vorba tatei; "Cântecul se cântă când le-ai terminat pe toate de făcut". Şi ştiu că prin maestrul Leşe, mi-a vorbit tata. Pentru că până şi trăsăturile chipului le au aceleaşi. Şi tăcerea le e la fel, vibrantă. Până şi povestirea le este similară, spectaculoasă deşi atât de simplă. Prin gura maestrului Leşe, Tata mi-a vorbit: "Mulţi vorbesc dar nu-mplinesc!".
Şi pentru că vocea tatei îmi răsună sub coviltirul tâmplelor continuu, ştiu că mai am de învăţat multe. Trebuie doar să privesc în jur, să ascult cu atenţie şi să prind melodia ştiinţei de a trăi cu tâlc. Căci în tăcerile Tatei se mai ascund atâtea parabole... De asta ştiu că mai am timp. Timp pentru a le descifra şi ... a-mplini lucrurile.
"Cântecul se cîntă când le-ai terminat pe toate de făcut". Şi nu l-am înţeles. Iubea pământul cum ţi-ai iubi mama. Îi plăcea să vadă brazda neagră, sănătoasă şi încercând parcă să-i ghicească fertilitatea sau cântecele ascunse în adâncuri. Iubea arşiţa de vară căci atunci se pârguia spicul. Asculta câmpul precum ai asculta o melodie veche.
Apoi când n-a mai putut ţine în el atâta cântare... s-a dus. S-a dus să-şi verse tot cântul adunat de o viaţă în faţa lui Dumnezeu. Dar s-a dus tot în tăcere. Nu a vrut să risipească nici o notă, nici un sunet din ce purta cu el.
După ce s-a dus l-am redescoperit pe maestrul Grigore Leşe. L-am redescoperit ca povestitor şi îndrumător. Şi atunci am înţeles vorba tatei; "Cântecul se cântă când le-ai terminat pe toate de făcut". Şi ştiu că prin maestrul Leşe, mi-a vorbit tata. Pentru că până şi trăsăturile chipului le au aceleaşi. Şi tăcerea le e la fel, vibrantă. Până şi povestirea le este similară, spectaculoasă deşi atât de simplă. Prin gura maestrului Leşe, Tata mi-a vorbit: "Mulţi vorbesc dar nu-mplinesc!".
Şi pentru că vocea tatei îmi răsună sub coviltirul tâmplelor continuu, ştiu că mai am de învăţat multe. Trebuie doar să privesc în jur, să ascult cu atenţie şi să prind melodia ştiinţei de a trăi cu tâlc. Căci în tăcerile Tatei se mai ascund atâtea parabole... De asta ştiu că mai am timp. Timp pentru a le descifra şi ... a-mplini lucrurile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu