Baletul "Don Quijote"

De obicei când vine vorba despre Spania, cultura spaniolă, ne imaginăm dansurile în stil flamenco, ameţitoare, fierbinţi, coridele cu toreadori şi tauri spumegând. Ei, bine, seara aceasta am descoperit că toate acestea pot fi transpuse într-un balet extraodinar. Suflul dansului flamenco s-a pliat perfect pe textura baletului clasic.
Don Quijote, vestitul personaj al lui Miguel de Cervantes, ne-a oferit o adevărată călătorie în lumea vechilor cavaleri medievali, pe când scutierul său, ghiduşul Sancho Panza, ne-a făcut să râdem din plin la giumbuşlucurile care nu aş fi crezut că pot fi atât de binevenite într-un concert clasic.

Baletul "Don Quihote" îţi lasă o amprentă de neuitat prin performanţa paşilor de dans dar şi prin spectacolul oferit per ansamblu.
Sala, de această dată, nu atât de plină pe cât s-ar fi meritat, a găzduit un public preponderent tânăr. Printre spectatori, în antracte, puteai auzi dialoguri şi schimburi de impresii în limbile română, rusă, italiană, franceză, engleză.

 La capitolul recomandări promise: Vă recomand să procuraţi bucletele informative înainte de începerea concertului, să-l lecturaţi măcar pe diagonală pentru că asta vă va ajuta să înţelegeţi acţiunile din scenă precum şi să aflaţi numele artiştilor. Desigur, vă recomand să mergeţi la reprezentaţiile Teatrului Naţional de Operă şi Balet "Maria Bieşu" oricând aveţi ocazia pentru că nu veţi regreta nicidecum. 

Don Quijote ne aşteaptă

Nu a trecut prea mult timp de la ultimul balet şi iată că Teatrul Naţional de Operă şi Balet "Maria Bieşu" ne oferă iarăşi minunata ocazie de a asista la un nou balet, "Don Quijote".
Nu mă indoiesc că va fi un spectacol nespus de frumos, ca de altfel mai toate reprezentaţiile Teatrului Naţional de Operă şi Balet "Maria Bieşu". Mulţumirile noastre se îndreaptă şi de această dată către conducerea instituţiei, în special către domnul director Ion Grosu, care ne-a oferit invitaţiile la acest frumos spectacol.
Chiar dacă nu am consultat datele meteo pentru seara de mâine, nici nu mai contează cum va fi timpul, pentru că indiferent cum ar fi, seara se anunţă a fi extrordinară.
 Nu-mi rămâne decât să va îndemn să vizitaţi blogul şi mâine seară, când voi reveni cu detalii şi impresii după spectacol, cât şi cu unele recomandări.

"Lacul Lebedelor" - un spectacol pe măsura aşteptărilor

Se spune că atunci când ai aşteptări prea mari există riscul ca rezultatul să nu fie pe măsura aşteptărilor. Ei, bine, în cazul spectacolului de balet vizionat aseară la Teatrul Naţional de Operă şi Balet "Maria Bieşu", rezultatul a întrecut aşteptările chiar. Dacă până nu demult ştiam doar că "Lacul Lebedelor" este o capodoperă internaţională, acum ştiu că artiştii din Chişinău pot ţine pasul în ritm cu suflul marilor maeştri precum Piotr Ceaikovscki.

Începând de la decorul mirific, rupt parcă din cărţile copilăriei mele şi până la piruietele ameţitoare ale artiştilor, totul a fost o poveste minunată care nu îţi mai doreai să se termine, iar când intervenea antractul, aşteptai cu nerabdare sunetul de început al noului act.

Pe lângă deliciul oferit der artişti în scenă, spectatorii mi-au oferit plăcerea de a vedea o sală plină, inclusiv balcoanele. Chiar în spatele meu, un bunel şi-a adus nepoţica de 6-7 anişori la balet. Fetiţa aceasta mi-a oferit o lecţie de bună purtare într-o sală de spectacol dar şi de adevărată sete de frumos. Exclamaţiile ei "Aaaaa!!! Дед, ты это видешь?" (Aaaa!!! Bunele, tu vezi asta?), m-au făcut să conştientizez faptul că chiar şi copiii pot urmări cu interes un spectacol de balet de 3 ore.

Aduc mulţumiri directorului Teatrului Naţional de Operă şi Balet "Maria Bieşu", domnului Ion Grosu, pentru invitaţia oferită generos la acest spectacol de excepţie, cât şi celor care au lucrat zeci de ore pentru ca noi să avem parte de un adevărat festin cultural:

Odette, Odile - ANASTASIA HOMIȚCAIA Om Emerit

Prinţul Siegfried - ALEXANDRU BALAN

Rothbart - MIHAI CERSAC

Bufonul - EUGENIU TCACI Om Emerit

Regina mamă - SVETLANA IVANENCO

Dascălul - DORIAN CERNOLEV

Pas-de-trois - NATALIA KOROTKOVA, NATALIA BALAN, TUDOR TUDOSE

Le mulţumesc din suflet coregrafilor, dirijorului orchestrei, sunetiştilor, decoratorilor şi tuturor acelor oameni fără aportul cărora, individual şi colectiv, spectacolul nu ar fi fost atât de rupt din cărţile copilăriei mele.
Şi, da, vă îndemn pe toţi să mergeţi la Teatrul Naţional de Operă şi Balet "Maria Bieşu", cu siguranţă nu veţi regreta. Ma mult, aseară am observat numeroşi străini veniţi să vizioneze spectacolul. La final, pe feţele lor se putea citi fericirea şi surpriza de a fi descoperit o altfel de Moldovă. Deci.... mergeţi la Operă şi Balet, se pare că astfel avem şansa de a schimba mai multe decât făcând gălăgie în surdină.

Baletul "Lacul Lebedelor", aşteptări

Seara zilei de mâine se anunţă a fi una frumoasă. Pentru că mâine seara merg la Teatrul Naţional de Operă şi Balet "Maria Bieşu". Şi pentru că e vorba de renumitul balet "Lacul Lebedelor".
Opera şi Baletul au reprezentat pentru mine mereu un deliciu, un lux dorit. De aceea de fiecare dată când merg, ma ia febra aşteptărilor. Resimt murmurul vocilor înainte de concert şi din antracte, mi se perindă prin faţa ochilor costumele artiştilor şi ţinutele spectatorilor. E pentru prima oară când merg la "Lacul Lebedelor". De aceea aşteptările sunt pe măsură. Până atunci însă, să recapitulăm câte ceva din istoria acestui renumit balet.

Pentru prima oară, "Lacul Lebedelor" a fost pus în scenă în 1877, la Moscova, în incinta vestitutlui Teatru Bolşoi. Coregraful era Julius Reisinger, care s-a inspirat dintr-o veche legendă rusă. Conform altor surse, s-ar fi inspirat dintr-o legendă germană, argument în favoarea căruia pledează şi numele personajelor, precum Siegfried, Odette, Rotbart etc.
Se spune că un geniu al răului, pe nume Rotbart, a prefăcut în lebede nişte prinţese. Vraja aceasta putea fi risipită numai prin puterea dragostei. Ei, bine, aici intervine prinţul Sigfried, care la aniversarea majoratului, plictisindu-se de simandicoasa petrecere, rătăceşte pe malul unui lac unde vede un stol de lebede. Dorind să le vâneze, descoperă cu stupoare că acestea se prefac în fete de o rară frumuseţe. Ulterior, Sigfried se îndrăgosteşte de una dintre ele şi dragostea invinge vraja.

Premiera "Lacului Lebedelor" de la Bolşoi, a fost un fiasco. Coreografia lăsa de dorit iar publicul nu era pregătit pentru un astfel de spectacol. Abia în 1895, teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg, montează acest balet, coreografi fiind Marius Petipa şi Lev Ivanov, dirijor - Riccardo Driga. Coreografii au cizelat mişcările, dirijorul a modificat partiturile şi astfel acest balet minunat s-a bucurat de un succes de pomină.
Aşa a devenit vestit baletul "Lacul Lebedelor".

Nu-mi rămâne decât să aştept seara zilei de mâine. Şi tot mîine revin cu impresii şi păreri vis a vis de acest frumos balet, montat la Chişinău. Aşa că, fiţi pe fază ;)

Plinirea lucrurilor şi cântecul tăcut

Tata îşi dorea să cânte. Din adâncul sufletului. Să cânte aşa de parcă toate doinele şi baladele purtate de bunicul Vasile sub cojoc, i-ar fi dat ghes vrând să răbufnească în valuri de sunete. Şi pe cât îşi dorea mai abitir să cânte cu atît nu cânta. Se închidea în sine şi îşi zăvora acolo, în tainiţele sufletului, toate basmele cântate. În tinereţe îşi permitea să cânte la sărbători. Apoi iarăşi se închidea în sine. Şi asculta cum cântă alţii. Doar arareori, când depăna amintiri din copilăria petrecută alături de bunicul Vasile, printre oile păscând şi fluierul şi tilinca din chimir, mai dădea drumul câte unui refren prelung căruia eu nu-i prindeam sensul. Era un refren doinit, cu sunete aduse parcă din greu la suprafaţă, sunete pe jumătate înăbuşite. Şi apoi tăcea iarăşi. Peste ani m-a frământat mereu întrebarea, de ce şi-o fi interzis tata să cânte deşi îşi dorea asta. Nu găseam răspunsul. Îl căutam şi nu-l găseam. L-am şi întrebat pe tata. Mi-a răspuns după o pauză cu ochii în pământ:

Activismul civic şi sculatul

În ultimul timp a devenit o modă sa fii activist civic, ONG-ist, voluntar pe nu ştiu unde la mai nu ştiu ce organizaţii. Şi asta e bine. Se adună de-o vorbă oamenii, fac un subotnic, o curăţenie pe lângă bloc. Hiba însă e în faptul că de obicei se face mai multă vorbăraie şi promovare de imagine decât se pune accentul pe impactul activităţii în general. Se trezeşte într-o dimineaţă un aşa-zis activist civic (dacă mai e şi blogger asta in general ridică ştacheta...), şi dacă i se scoală lui că doreşte o stradă pietonală nu ştiu unde pe nu ştiu care stradă, îşi bea cafeaua, mai strânge vreo doi hipsteri ca el şi se apucă ei să facă advocacy pentru această "cauză nobilă" menită să "schimbe faţa Chişinăului" cenuşiu. Tot normal, de ce nu. Vrem stradă pietonală? S-o facem, băieţi! Doar că... nu atunci când şi unde ni se scoală nouă, fiecăruia în parte, doar pentru că aşa vrea osul nostru sau pentru că видите ли вы, am trecut prin nu ştiu care oraş european şi am văzut acolo aşa ceva şi iaca tare bine ar mai sta aşa o stradă la noi.

Cinci staţii de troleibuz

Am urcat în troleibuzul arhiplin. Servieta plină risca să rămână pe jumătate afară. Foile scrise de  mână, cărţile din perioada sovietică (pe care nu le mai citeşte aproape nimeni, cu miros de bibliotecă veche, de file răsfoite doar arareori), creioanele, stăteau pitite în servietă, sperând că totuşi nu le pierd din mers. Uşile troleibuzului se închiseră icnind. O staţie mai apoi, cineva coborâ, cineva se urcă dar spaţiu era deja mai mult, puteau respira şi cărţile mele sovietice. Cineva îmi întinse doi lei pentru a-i transmite taxatoarei şi atunci, preluând banii am scăpat biletul meu jos. Nici nu am reuşit să reacţionez când cea care îmi transmise banii se aplecă să-mi ridice biletul. Am ripostat dar era deja prea târziu. Mă simţeam anapoda. Atunci am văzut

Semnul bunăstării care se apropie - Vlad Plahotniuc!

Tare-i greu în Moldova. Şi noi suntem mândri că ni-i greu. Am devenit în timp nişte adepţi ai practicilor sado-mazo cum nici în "Fifty Shades of Grey" nu găseşti. Dar asta e bine. Pentru că acestea-s semne bune. Ştiţi cum se spune în urătura ceea "Iarna-i grea, omătu-i mare, Semne bune anul are..". Adică e greu acum, zăpadă multă, n-ai ce pune pe foc, papucii de la piaţa centrală s-au rupt dar lasă că la vară... ! "Va fi mai bine!". Ştie el poporul ce ştie.
Şi iată aici m-a luminat pe mine Dumnezeu: Toată lumea strigă "Jos Plahotniuc!", dar dacă toate relele sunt din cauza lui Plahotniuc, inseamnă că el e semnul cela bun după care "Va fi mai bine!"! A? Sau toată lumea spune că în Moldova e sărăcie şi mizerie. Asta tot e bine! De-o vorbă în America: la început îi deportau acolo pe toţi delicvenţii şi criminalii, era mizerie, nevoie mare ce mai calea-valea! Da cum e astăzi în America? "American Dream, Baby!". Şi asta înseamnă că pentru ca să fie bine, trebuie mai întâi să fie tare rău! V-aţi prins? ;) Dacă da, fuguţa la sfânta biserică şi puneţi cîte o lumânărică pentru sănătatea lui Plahotniuc, că el ne e semnul bunăstării "ce va să vie, acum şi în veacul vecilor, amin!". Da eu o să-i dedic din toată inima un vers duios icoanei bunăstării care se apropie:

Viitorul ni-i durabil,
Fără de bucluc,
Pentru toate-i responsabil
Domnul Plahotniuc!

Călăreşte ţara-ntreagă,
Parcă-i un haiduc,
Ştie el pe toţi să-i dreagă,
Domnul Plahotniuc!